Category: Oameni şi Fapte

 

Zi de vară obişnuită în Timişoara. Am câteva ore libere şi mi-am propus să rezolv câteva mărunţişuri prin oraş. Printre mărunţişuri se numără şi trimiterea unei scrisori către o anumită instituţie a statului.

Îmi iau frumos docomentele şi mă înfiintez la poştă. Spre mirarea mea, oficiul poştal e gol.  Merg la tanti de la primul ghişeu:

– Bună ziua. Aş dori, vă rog, un plic şi un timbru poştal.

– Nu avem plicuri.

– Cum nu aveţi plicuri?

– Aşa, nu avem plicuri.

– Dar timbre aveţi?

– Da, timbre avem. Dar plicuri nu.

– Pai dacă la Poştă nu găsesc plicuri atunci unde găsesc?

– Alături, la Foto.

Perplexă, ies din oficiul poştal si merg alături, la Foto, adică un spaţiu de 2/2 m în care un nenea simpatic şi-a înghesuit nişte de imprimante foto, un panou alb şi alte  acareturi foto-related. În mometul ăsta ma simt ca EuGen din piesa lu’ Spike cu Dealeru’ local. Da am nevoie de plic aşa că îi dau înainte:

– Bună ziua! Am întrebat la Poştă de plicuri şi mi-au zis ca nu au. M-au trimis la dumneavoastră. Aveţi cumva plicuri? (Gen!)

– Avem avem. Dacă poşta nu are cineva trebuie să aibă, nu?

– Mda, aşa mă gandeam şi eu. Dacă nu Poşta atunci cine…

– Domnisoară, va spun un secret: de fapt eu am cumpărat Poştă şi acum nu le mai dau voie să vandă plicuri şi să trimita lumea la mine ca să îmi mearga şi mie afacerea.

– 😐

– Glumesc! De care plicuri. Mai mici, mai mari.

– A5 aş avea nevoie, pentru niste documente, să nu le îndoi prea rău. Aveţi?

– Am, sigur că am. Cate sa fie?

–  Unul singur. Cat costă?

–  Uite ia doua că poate greşeşti ceva şi să nu te mai întorci. Nu costă nimic, cat să coste două plicuri?

Îi multumesc lu nenea pt ajutor, mă întorc la poştă, trimit scrisoarea şi plec mai departe în treaba mea.

Ma gandesc totuşi aşa ca prostul: cine a mai pomenit ca la Poştă să nu aibă plicuri? Am căutat puţin pe net şi am aflat că multă lume a mai pomenit. Se pare că e problemă veche, la nivel naţional. Am dat de exemplu de articolul asta din martie 2015. Alea două săptămani s-au facut câteva luni, că povestea mea se întâmpla pe la începutul lui Iulie şi nici nu cred că s-a schimbat ceva de atunci. Da cine se mai miră?

PS: Pentru neinitiati, faza cu EuGen de care pomeneam mai sus:

 

 

M-am tuns. Asta e un eveniment care se întâmpla mai rar decât eclipsele de luna. Nu pentru ca am eu ceva cu frizerii, coafezele sau hair stylist-ii și nici că as tine în mod deosebit la minunata mea podoabă capilară da’ pur și simplu așa mi se alege. Ori uit, ori nu am timp, ori când îmi aduc aminte și am și timp nu am programare și nimeresc într-o zi super aglomerata și tot așa.

Săptămâna trecută în fiecare seară declaram solemn “Maine merg să mă tund!” dar cumva abia pe joi am reușit să mă urnesc. M-am urcat în mașina și m-am oprit la primul salon care mi-a ieșit în cale. Proasta alegere. Asa un nesuferit de frizer am nimerit de am plecat de acolo plina de nervi.

Omul în loc sa își vadă de treaba era mai degrabă interesat de povestea vieții mele. Nici nu m-am așezat bine pe scaun ca m-a și întrebat cum ma cheamă, câți ani am și de unde sunt de loc de parcă trebuia să îmi facă buletin nu să mă tundă. Apoi a trecut la nivelul următor: ce facultate am terminat, unde lucrez, cred ca nu ma avea mult și ma întreba și cât câștig.

La început, din politețe, i-am răspuns așa mai mult pe ocolite doar doar s-o prinde ca nu îmi pica bine discuția. Apoi am încercat să schimb subiectul întrebându-l de diverse produse de îngrijire și ce îmi poate recomanda împotriva căderii parului. “Mda… alea de la firma x sunt bunicele. Și, i-ai luat ceva prietenului tău de ziua îndrăgostiților?” zise el în încercarea de a fi subtil. Când am văzut că asa sta treaba i-am replicat ceva mai acid că nu-i treaba lui. După 2-3 încercări de a continua conversația, văzând ca nu ii mai răspund decât prin niște mormăieli a renunțat. Și tare m-am bucurat.

De tuns m-a tuns ok, deși era cam greu sa greșească ceva având în vedere ca tot ce i-am cerut să facă a fost sa taie 2-3 cm din par păstrând aceiași freză. Iar la final a insistat să iau o carte de vizită de pe măsuța lui de lucru și data viitoare când mai vin să mă tund să îmi fac programare să mă asigur ca e liber. Draga domnule Johnny, te asigur că nu va mai exista o dată viitoare. Nici cu, nici fără programare.

Nu înțeleg oamenii care încearcă cu de-a sila sa te descoase și sa ți se bage în suflet deși nu te cunosc și foarte probabil nici nu o sa te mai vadă vreodată după ce se închide ușa în urma ta. Mi se întâmpla mai ales cu taximetriștii dar se pare că nu numai. Pot sa înțeleg faptul că fie din politețe, fie din plictiseală încearcă să spargă tăcerea aia incomodă care se așterne în cele câteva zeci de minute petrecute împreună în același spațiu închis dar de la a face conversație și pana la a ma întreba și ce am mâncat de dimineață e ceva cale. Și poate mie chiar îmi place tăcerea aia.