M-am tuns. Asta e un eveniment care se întâmpla mai rar decât eclipsele de luna. Nu pentru ca am eu ceva cu frizerii, coafezele sau hair stylist-ii și nici că as tine în mod deosebit la minunata mea podoabă capilară da’ pur și simplu așa mi se alege. Ori uit, ori nu am timp, ori când îmi aduc aminte și am și timp nu am programare și nimeresc într-o zi super aglomerata și tot așa.
Săptămâna trecută în fiecare seară declaram solemn “Maine merg să mă tund!” dar cumva abia pe joi am reușit să mă urnesc. M-am urcat în mașina și m-am oprit la primul salon care mi-a ieșit în cale. Proasta alegere. Asa un nesuferit de frizer am nimerit de am plecat de acolo plina de nervi.
Omul în loc sa își vadă de treaba era mai degrabă interesat de povestea vieții mele. Nici nu m-am așezat bine pe scaun ca m-a și întrebat cum ma cheamă, câți ani am și de unde sunt de loc de parcă trebuia să îmi facă buletin nu să mă tundă. Apoi a trecut la nivelul următor: ce facultate am terminat, unde lucrez, cred ca nu ma avea mult și ma întreba și cât câștig.
La început, din politețe, i-am răspuns așa mai mult pe ocolite doar doar s-o prinde ca nu îmi pica bine discuția. Apoi am încercat să schimb subiectul întrebându-l de diverse produse de îngrijire și ce îmi poate recomanda împotriva căderii parului. “Mda… alea de la firma x sunt bunicele. Și, i-ai luat ceva prietenului tău de ziua îndrăgostiților?” zise el în încercarea de a fi subtil. Când am văzut că asa sta treaba i-am replicat ceva mai acid că nu-i treaba lui. După 2-3 încercări de a continua conversația, văzând ca nu ii mai răspund decât prin niște mormăieli a renunțat. Și tare m-am bucurat.
De tuns m-a tuns ok, deși era cam greu sa greșească ceva având în vedere ca tot ce i-am cerut să facă a fost sa taie 2-3 cm din par păstrând aceiași freză. Iar la final a insistat să iau o carte de vizită de pe măsuța lui de lucru și data viitoare când mai vin să mă tund să îmi fac programare să mă asigur ca e liber. Draga domnule Johnny, te asigur că nu va mai exista o dată viitoare. Nici cu, nici fără programare.
Nu înțeleg oamenii care încearcă cu de-a sila sa te descoase și sa ți se bage în suflet deși nu te cunosc și foarte probabil nici nu o sa te mai vadă vreodată după ce se închide ușa în urma ta. Mi se întâmpla mai ales cu taximetriștii dar se pare că nu numai. Pot sa înțeleg faptul că fie din politețe, fie din plictiseală încearcă să spargă tăcerea aia incomodă care se așterne în cele câteva zeci de minute petrecute împreună în același spațiu închis dar de la a face conversație și pana la a ma întreba și ce am mâncat de dimineață e ceva cale. Și poate mie chiar îmi place tăcerea aia.
